Sănătatea psihologică a fost mult timp un tabu, la fel ca și ideea de a cere ajutor. Unii o ignoră, alții îi dau atât de multă atenție încât devine un chin. Zbuciumul interior ne definește condiția umană într-o manieră care ne lasă sleiți de putere după o trântă sănătoasă cu mintea. Cu mintea noastră, apoi cu a celorlalți, dar de fapt cu a noastră. Rupți de nevoi și deconectați de tot ce caracteriza odată omul, am devenit singuri într-o lume în care alergăm după himere și nu știm de ce. Nu știm ce vrem, nu știm cine suntem, într-o lume în care suntem la un click distanță de orice și oricine. Comunicarea a devenit searbădă și fără esență.
Balansul acesta între ce simțim, trăim și vrem, între necunoașterea acestor lucruri și instinctele ancestrale ce ne împing spre reconectarea cu tot ce am pierdut, considerat ca fiind neesențial, toate ne transpun într-o bipolaritate ce pare a fi firească. E nedrept că patologia unui episod maniacal, caracterizat de o dispoziție anormală, euforică sau iritabilă, concentrarea nefirească asupra unui scop căruia i se dedică o energie crescută, grandoarea sau fuga de idei, e asociată cu existența zbuciumată a cuiva. E nedrept față de cel a cărui problemă este desconsiderată și tratată cu superficialitate, căci e ușor să spui cuiva să se concentreze sau să se liniștească, fără a înțelege însă că zbuciumul acela nu-i o toană, ci e o tulburare. Este nedrept și față de cel care, deși nu are o tulburare, este numit peiorativ „bipolar”. Neînțelegerea termenilor și lipsa empatiei par a fi prezente la tot pasul.
Dar grandoarea? Oare unde îi este limita? Unde ne dăm seama că e un mecanism de apărare sau e un indicator clinic? E sănătos să avem o părere bună despre persoana noastră, dar este disfuncțional să ne credem regii junglei. Un narcisism disfuncțional ce ne lasă singuri în junglă... sau poate e doar o fază...sau poate e un diagnostic.
Să îți faci rău, crezând că-ți face bine, iar vidul acela interior să nu se umple nicicum, oricât ai încerca, asta-i zbaterea. Lipsa energiei și a sensului pot fi terifiante. Căci lipsa de sens a fost uitată și viața pare că a căpătat noi conotații. Unii îl numesc progres, alții doar îl simt zi de zi pe pielea lor, gândindu-se că sunt condamnați la o viață pe care nu au ales-o, dar care li s-a dat ca un ceva predefinit. Cât de stăpân poți fi și cât de puternic să spui stop. Să spui că vrei să trăiești altfel. Să fii altfel. Dar oare atunci vei fi ciudat, disfuncțional? Neadaptat la o lume ce nu s-a adaptat la tine.
Se spune că venim cu toții cu un mesaj și-o menire. Se spune că e mai frumoasă călătoria decât destinația. Dar când drumul e plin de pietre, e greu să înaintezi și pare din ce în ce mai clar că destinația e spre nicăieri. Uneori pietrele îți sunt aruncate, alteori le arunci chiar tu.
Agresivitatea zborului din tablou pare ca un strigăt de ajutor, ca o voce ce urlă în fiecare dintre noi. Zborul e bun, căci ne oferă o privire de sus asupra vieții și ne poartă în locuri din care ne putem întoarce mai câștigați. Agresivitatea pare a fi desprinsă dintr-o disperare ce nu mai permite procrastinarea. E musai să ne mișcăm. Acum! Vinovăția izvorâtă din faptul că n-am făcut-o până acum e doar o altă formă de agresivitate îndreptată către noi înșine, ca toate celelalte tipuri de vinovăție pe care le purtăm cu noi.
Zborul poate fi făcut cu teamă, de aici și agresivitatea, căci e mai ușor uneori să fii tu cel care aruncă piatra. Pictura relevă o dorință puternică de a ieși din rolul de victimă și a merge dincolo de acest stigmat. Însă se vede că teama nu a dispărut. Capul îndreptat în jos, privirea la nivelul liniei orizontului, ușor defensivă denotă o frică viscerală de ce se află dincolo. Catatonia din privire pare încremenită, la fel și aripile ridicate amenințător către un inamic invizibil, dar a cărui prezență e simțită prin toți porii. O idee paranoidă transpusă printr-o estetică a urâtului ce nu poate fi transformată decât prin vioiciunea culorii de fundal.
Toată această putere exprimată prin geometria brațelor-aripi pare că vine dintr-o altă lume, cu un mesaj ce trebuie să ajungă repede la destinatar, căci poate fi ceva ce schimbă întreaga dinamică. Este oare acea lume e o chemare înapoi sau un brânci înainte? Răspunsurile pot fi în trecut, căci se spune că cei ce nu-și cunosc istoria sunt condamnați să o repete, sau ele se află în viitor, de acolo de unde o voce parcă șoptește răspunsuri demult râvnite?
Psihoza puterii este și aceasta o ipoteză. Metamorfoza unui trup plăpând ce poate trece munții în zbor atunci când scopul este unul implacabil. Mijloacele nu mai contează, sunt doar niște unelte. Puterea ce a ieșit la suprafață și nu poate fi înduplecată, căci este mânată de o energie interioară incontrolabilă, alocuri psihotică. De câte ori te-ai rugat să fii puternic? Dar oare de câte ori te-ai rugat să nu ai de ce să fii puternic. Să n-ai motive, pur și simplu. Să fii vulnerabil e greu, este interzis sexului masculin și este adesea confundat cu un fatalism asemenea celui invocat în balada „Miorița”, căci resemnarea ciobanului este de-a dreptul patetică și disfuncțională. Vulnerabilitatea poate scoate la iveală demoni, dar și îngeri, să nu uităm asta.
Zborul mai poate reprezenta și o eliberare de un subconștient încărcat ce vrea să iasă la suprafață. Un subconștient negat și necunoscut care a stat într-o falsă stare latentă, dar care a izbucnit. Avea nevoie să iasă la suprafață, prin vise, intuiții, gânduri și emoții, pe toate căile își face simțită prezența în fiecare dintre noi. Unii îi dăm voie, alții îl alungăm, din teamă sau necunoaștere. Însă el nu dispare și nu e efemer. E mereu prezent cu noi, în fiecare acțiune pe care o întreprindem și în fiecare emoție ce ne cuprinde. Asemenea păsării din tablou, el încearcă să iasă din noi și să își facă simțită prezența, iar noi, asemenea siluetei relevate, ar trebui să ne dăm un pic pe spate și să-i dăm voie să iasă, căci poate veni cu beneficii de neimaginat. Trebuie doar puțin curaj și multă determinare constructivă.
Culorile amintesc de un peisaj de primăvară, când totul se pregătește să renască. Din nimic, din tot sau din cenușa proprie. Avantajul este că renăscutul din cenușa proprie reprezintă o experiență ce nu îți poate fi luată. Natura trece printr-un ciclu ce se bazează mereu pe același principiu: renaște, se bucură, se usucă, se pregătește, și apoi renaște iar. Poate nu-l putem repeta întocmai, însă putem învăța cum să renaștem atunci când totul pare înghețat. Să ne găsim resursele de care avem nevoie, căci ele există și poate este necesar doar puțin ajutor pentru a le identifica și folosi.
Să ceri ajutorul poate părea cea mai mare provocare, însă beneficiile sunt vădite. Zborul devine mai ușor atunci, căci sunt mai clare itinerariul, tehnica și motivația. Viteza e dată de fiecare în parte, de cum se simte zborul. După cum sugerează și tabloul, ridicarea de la sol pare a fi anevoioasă, însă începutul e mai greu. Zborul înseamnă reconectare și eliberare, căci doar prin zbor putem da frâu liber nevoilor noastre.
La o ultimă privire mai putem vedea tristețe, dar prin prisma solitudinii. Poate că în momentele cheie suntem singuri și asta poate fi de ajutor, însă nu trebuie să fie mereu așa. Singurătatea asumată, meditația și trăirea momentului prezent sunt cele mai bune metode de reconectare cu sinele. Vorbeam mai devreme despre răspunsuri și de unde sunt ele mai ușor de găsit, însă dacă momentul perfect este cel prezent? Dacă răspunsurile sunt de fapt mereu cu noi și privim în altă parte? Ne ridicăm aripile și privim înainte, deși, poate, ar fi mai util să ducem bărbia spre piept și să privim spre noi, înainte de toate. Fără prejudecăți, fără să judecăm și fără teamă. Nu e ușor și n-o să iasă din prima. Însă ridicarea aripilor poate fi un semn bun. Nu vreau să văd tristețe și agresivitate. Aleg să văd o energie constructivă.
Aleg să văd binele și nu răul, dar în același timp aleg să fiu realistă și să nu trăiesc în negare. Căci, până la urmă, viața este într-adevăr suma alegerilor pe care le facem, iar eu aleg să aleg.
YOU MAY ALSO LIKE
These related articles
