Cât durează psihoterapia?

Înainte de a intra pe ușa cabinetului, mulți oameni se opresc în prag cu aceeași întrebare: „Cât timp o să dureze, oare de câte ședințe voi avea nevoie?"

Înțeleg acest aspect și i tocmai de aceea vreau să îți dau un răspuns sincer, nu unul diplomatic.

Adevărul este că nu știu. Și nici nu pot ști înainte să ne cunoaștem. Terapia nu seamănă cu un curs de limbi străine, unde există un nivel A1 și un nivel C2 și un drum bine marcat între ele. Seamănă mai degrabă cu un drum prin pădure pe care îl faci prima oară, nu știi exact unde duce, dar înveți să-l citești pe măsură ce mergi.

Ce influențează durata?

Un om care vine cu o frică precisă, de zbor, de aglomerații, de ace, lucrează altfel decât un om care vine pentru că „nimic nu merge bine în viața mea". Prima situație are margini clare. A doua nu are și asta nu e o problemă, e pur și simplu o realitate diferită, care cere o altfel de abordare.

Contează și abordarea terapeutică. Terapia cognitiv-comportamentală este mai structurată, potrivită când știi exact cu ce vii. Terapia psihodinamică merge mai adânc în viața omului, în copilărie, în relații, în felul în care ai învățat să fii tu. Abordările psihoterapeutice se pot îmbina în funcție de nevoile clientului, iar terapia este un proces care nu trebuie grăbit. Unele lucruri au nevoie de timp ca să se așeze.

Și mai este un aspect care face diferența: ce se întâmplă între ședințe. Nu trebuie neapăprat să „lucrezi" activ între ședințe, uneori e suficient să observi. Să stai cu un gând câteva ore, să îți dai voie să simți ceva ce în mod normal grăbești.

Terapia de scurtă și de lungă durată

Există un mit pe care îl întâlnesc des: că dacă mergi la terapie mult timp înseamnă că ai o problemă mai serioasă. Că cei care „termină repede" sunt cumva mai bine. Lucrurile nu stau chiar așa.

Terapia scurtă, de 10, 15, 20 de ședințe, este potrivită pentru obiective clare și bine delimitate. Vrei să gestionezi mai bine anxietatea înainte de prezentări, vrei să treci rezolvi o situație punctuală de la muncă, vrei să înțelegi un tipar care se repetă într-un anumit context. Există un punct de pornire și un punct de sosire relativ vizibile.

Terapia de lungă durată nu e un eșec al celei scurte. E o alegere diferită, pentru un alt tip de nevoi. Când vrei să înțelegi nu doar ce faci, ci de ce ești construit așa, când vrei să schimbi nu un comportament, ci felul în care te raportezi la tine și la ceilalți, atunci ai nevoie de timp. Nu pentru că ești „complicat", ci pentru că ceea ce construiești e mai profund.

Cum arată progresul?

Terapia nu funcționează liniar. Vor fi ședințe după care te simți ușurat și ședințe după care te simți mai obosit decât ai venit. Asta nu înseamnă că nu merge, înseamnă că ai atins ceva real, ceva care nu a fost atins până acum. Și terapia nu este mereu plăcută, iar psihologul nu este proetenul tău.

Progresul real nu se simte în timp real. Se simte privind înapoi. La un moment dat realizezi că ai reacționat diferit într-o situație care înainte te bloca. Că ai spus cuiva ceva ce nu ai spus niciodată. Că vocea din cap care te critica tot timpul a mai scăzut puțin din volum. Schimbările astea vin treptat și ele reprezintă meritul tău.

Ce se întâmplă când terapia nu pare să meargă?

Uneori oamenii vin și îmi spun: „Am mai fost la terapie, dar nu m-a ajutat." E important să luăm asta în serios, nu să o dăm la o parte.

Câteodată este vorba și despre a rezona cu terapeutul. Nu orice terapeut este potrivit pentru tine și asta nu e vina nimănui. Relația terapeutică în sine este un instrument de vindecare, nu doar un cadru neutru. Dacă nu există încredere, dacă nu te simți înțeles, procesul se blochează indiferent cât de bun e terapeutul în sine.

Câteodată e vorba și despre moment. Ai venit prea devreme, înainte să fii cu adevărat pregătit să vorbești despre anumite lucruri sau mai târziu, când epuizarea este atât de mare încât nu mai ai așa multe resurse pentru procesul terapeutic. Momentul contează.

Și câteodată e vorba de așteptări. Dacă mergi la terapie așteptând să ți se spună ce să faci, s-ar putea să fii dezamăgit. Terapia nu îți dă răspunsuri în sensul acesta, ci te ajută să le găsești pe ale tale. Asta e mai lent, mai incomod și, pe termen lung, mult mai durabil.

Când te oprești?

Procesul terapeutic nu se oprește brusc. Finalul terapiei este ceva la care ajungi, nu ceva care ți se întâmplă. Când simți că ești aproape de obiectivul sau obiectivele tale, că știi să-ți folosești resursele, că poți continua singur, atunci e momentul. Și dacă mai ai nevoie vreodată, ușa rămâne deschisă.

Mulți se opresc mai devreme, când se simt „mai bine". Câteodată este în regulă, dar alteori este o ameliorare de suprafață și lucrurile devin rapid ca la început. Merită să vorbim despre asta deschis, nu e o întrebare stânjenitoare, e una dintre cele mai importante.

Există și o altă formă de oprire pe care o văd câteodată: evitarea. Oamenii dispar tocmai când se apropie de ceva dificil. Nu pentru că nu vor să se rezolve, ci pentru că asta poate înseamnă să se uite la lucruri pe care le-au evitat ani de zile și se tem. Dacă te regăsești în asta, e bine să știi că e normal și că merită să rămâi.

Dacă ești la început

Nu trebuie neapărat să ai o listă clară de obiective și să toate răspunsurile. Prima ședință tocmai pentru asta este, sî ne cunoaștem, povestim, și împreună ne dăm seama ce are sens pentru tine. Uneori claritatea vine mai repede decât te aștepți.

Poți programa direct de pe pagina de contact. Mă bucur să te însoțesc în călătoria ta!