Mulți oameni trăiesc cu o stimă de sine scăzută ani de zile fără să o numească așa. O confundă cu modestia, cu realismul, cu faptul că „așa sunt eu". Stima de sine scăzută este, însă, ceva care îți poate pune piedici.
Stima de sine scăzută nu iese mereu în evidență și nu este mereu vizibilă, nu vine cu o etichetă clară. Se strecoară în modul în care îți ceri scuze când nu ai de ce, în felul în care dai înapoi când ți se oferă ceva bun, în vocea din cap care spune „nu ești suficient" tocmai când ai mai multă nevoie de încredere.
De unde vine?
Stima de sine se formează devreme, mult mai devreme decât ne amintim. Se construiește din mesajele pe care le primim în copilărie: ești deștept, ești dificil, ești prea sensibil, ești mândria familiei. Se construiește și din absența comunicării sau a validpării, din momentele în care nimeni nu te-a văzut cu adevărat, în care nevoile tale nu au contat sau au fost considerate exagerate.
Nu este neapărat vorba de părinți răi sau de întâmplări dramatice sau traumatice din copilărie. Câteodată este vorba de un cumul de situații, o casă în care performanța era singura monedă de schimb pentru afecțiune, un mediu școlar în care erai diferit față de ceilalți, o relație timpurie în care ai învățat că dragostea înseamnă să te faci mic. Aceste experiențe lasă urme nu în amintiri, ci în reflexe, în modul în care reacționezi înainte să te gândești.
Mai târziu, relațiile dificile, eșecurile neprocesate, comparațiile constante cu ceilalți pot eroda o stimă de sine care poate că nici nu era foarte solidă de la început. Este un proces cumulativ, nu un eveniment singular.
Stima de sine scăzută nu înseamnă întotdeauna că te simți „prost" sau „urât". Uneori arată ca un perfecționism epuizant, te critici constant pentru că nimic nu este suficient de bun. Sau ca o dificultate de a primi complimente, le dai la o parte, le minimizezi, nu le poți lăsa să ajungă la tine.
Arată ca o teamă de a cere ceea ce ai nevoie, pentru că nu vrei să fii o povară. Ca o tendință de a te compara mereu cu ceilalți și de a ieși întotdeauna în pierdere din comparație. Ca relații în care dai mult mai mult decât primești, pentru că undeva în tine crezi că asta este tot ce meriți.
Uneori arată și ca aroganță, ca o coajă dură construită tocmai pentru că înăuntru există fragilitate. Stima de sine scăzută nu are o singură față.
Reconstruirea stimei de sine înseamnă altceva decât să te convingi că ești minunat sau să repeți afirmații pozitive în oglindă dimineața. Este ceva mai profund și mai lent decât atât.
Înseamnă să înveți să îți observi gândurile fără să le crezi automat. Vocea care spune „nu ești suficient" reprezintă un tipar vechi, o concluzie pe care ai tras-o cândva din circumstanțe limitate. Înseamnă să începi să o chestionezi.
Înseamnă și să îți permiți să ai nevoi și să le exprimi. Să rămâi în situații în care ești văzut și apreciat, în loc să le saboțezi din neîncredere. Să faci lucruri nu pentru că vrei să fii perfect, ci pentru că îți place procesul. Schimbările acestea sunt mici la început și nu se observă imediat, dar pe termen lung se simt.
Terapia creează condițiile în care poți să îți construiești stima de sine. În cabinet se creează în timp un spațiu sigur, în care ar trebui să fii văzut fără să fii judecat, și pentru mulți oameni aceasta este prima experiență de felul acesta pe care o au cu adevărat.
Înveți să identifici de unde vin tiparele, nu ca să dai vina pe cineva, ci ca să înțelegi. Înveți să separi ce este adevărat despre tine de ce ți s-a spus că ești. Și, treptat, înveți să te raportezi la tine cu aceeași blândețe pe care o ai față de oamenii la care ții.
Acesta este poate cel mai greu lucru. Și cel mai important.
Dacă te regăsești în ce ai citit, poți face primul pas pe pagina de contact. M-aș bucura să lucrăm împreună!