Îmi amintesc că atunci când eram mică, am bătut-o la cap pe bunica să mă lase să fac fursecuri. În timp ce foloseam mixerul, m-a învățat să nu-l țin chiar pe fundul castronului, pentru a nu-l zgâria. Nu am avut deloc o copilărie cu lipsuri, iar bunica mea își permitea să cumpere un alt castron în cazul în care eu îl stricam pe acela, însă cred că a fost o lecție valoroasă.
Atunci n-am înțeles, mi se părea stupid, însă acum, când folosesc mixerul, am mereu grijă.
Situația a rămas o metaforă importantă pentru mine, care încă îmi răsună în minte, și cred că e important să găsim un echilibru între a avea grijă de lucruri și a nu plânge după ele atunci când nu le mai avem.
Grija se învață pas cu pas, zgârietură cu zgârietură.
De mică am fost în „tabăra tocitarilor” și aleg să rămân în ea. Mereu am considerat că educația, școala și bunul simț m-au ajutat să trăiesc bine și frumos. Și așa s-a întâmplat. Nu mi-au plăcut șmecheriile, „jmecherii”, nu am apreciat hoția și nici „las’ că dau un telefon și gata” sau „tu știi, bă, cine sunt eu?”. Nu știu și nici nu mă interesează.
Vin dintr-o familie de intelectuali, părinții și bunicii mei, toți absolvenți de studii superioare, m-au educat frumos și mi-au insuflat ideea că în viață reușesc dacă învăț și dacă mă dezvolt ca om.
De ce îmi place să citesc? Pentru că la mine în casă, biblioteca aia mare plină de cărți a fost mereu piesa de rezistență. Îi vedeam pe toți citind și doar nu eram eu mai prejos.
Am fost un copil cu preocupări care, printre altele, mergea la Palatul Copiilor și picta. Ba chiar am câștigat un concurs de pictat icoane și am plecat în Bulgaria, la Silistra cu mama, cu profesoara, cu alți câțiva copii, cu primarul, cu „delegația oficială”. Cică bulgarii au fost încântați de icoana mea, dar eu nu înțelegeam așa multe atunci.
Ce îmi amintesc este că a fost prima mea ieșire din țară și nu știam regulile de la vamă. Eram doar un copil care voia să ajungă mai repede, așa că am vrut să trec prim vama lin, rapid și fără controale. Adulții din jurul meu s-au panicat puțin, explicându-mi că nu e chiar așa, că există niște rigori și că trebuie să așteptăm. Atunci, am spus „Eu sunt cetățean liber!”. Evident că oamenii s-au amuzat și se mai amuză și astăzi pe tema asta. Ulterior am intrat în UE și Alina mică a câștigat acest drept de a se plimba prin Europa ca Vodă prin lobodă.
Ce realitate frumoasă! Eu am știut mereu că vreau să trăiesc liber, exercit astăzi o profesie liberală și sunt foarte recunoscătoare familiei mele pentru valorile pe care mi le-a insuflat. Sunt recunoscătoare dascălilor mei, de la grădiniță până astăzi și uneori regret că nu m-am purtat mereu frumos cu toți. Respect profesorii dedicați, deștepți și cred că avem nevoie de ei pentru ca societatea să prospere.
Am fost educată să nu pun etichete, să nu judec și să mă port frumos cu oamenii, chiar dacă suntem diferiți. Ca psiholog, nu arunc cu diagnostice în stânga și în dreapta, nu practic evaluarea psihologică ca activitate recreativă și nici ca sport național.
Deloc nu-mi place agresivitatea, dar o înțeleg, căci meseria asta m-a învățat multe. Uneori, când ne simțim fragili și lipsiți de putere, reacționăm violent și ne răsfrângem frustrarea asupra celor din jur.
Cred că bunătatea, bunul simț și etica se educă și vedem astăzi cât de tare ne lipsesc.
Ecuația pentru mine este extrem de simplă, voi alege întotdeauna educația, care este extrem de complexă și nu se rezumă la diplome sau note, ci iese prin toți porii celui care o deține.
Așa că, pentru mine, mentori au fost mulți oameni, de la părinți, bunici, prieteni, profesori sau simpli oameni de pe stradă. Cred că cel mai bine învățăm unii de la ceilalți, trebuie doar să ascultăm, să avem inima și mintea deschise.