„Dacă fac ceva, fac bine sau nu fac deloc." Îți sună familiar? Poate te recunoști în omul care reface același email de zece ori, care nu trimite proiectul până nu e perfect,sau care, la finalul unei zile productive, se concentrează pe singurul lucru care nu a mers așa cum trebuia.
Perfecționismul e adesea purtat ca o medalie, pentru că suntem învățați să-l vedem ca pe o calitate, o dovadă de seriozitate, de standarde înalte, de ambiție. Dar există o diferență importantă între a-ți dori să faci lucruri bine și a nu te simți niciodată suficient de bun.
Perfecționismul înseamnă să legi valoarea ta ca persoană de rezultatele pe care le obții și să te judeci aspru ori de câte ori nu atingi un ideal adesea imposibil. De cele mai multe ori acesta nu înseamnă să ai standarde înalte, ci doar să fii mereu cel mai mare critic al tău.
Psihologul Paul Hewitt, unul dintre cei mai citați psihologi când vine vorba de acest subiect, descrie perfecționismul ca pe o combinație între:
Combinația aceasta te epuizează și te împiedică să performezi.
Nu orice formă de a-ți dori excelența este dăunătoare, astfel că există o diferență între:
Perfecționismul adaptativ — îți stabilești standarde înalte, muncești susținut, poți accepta că uneori lucrurile nu ies perfect și mergi mai departe fără să te prăbușești. Greșeala se transformă astfel într-o experiență și nu într-o condamnare.
Perfecționismul maladaptativ — standardele sunt legate de valoarea ta personală. O greșeală nu înseamnă „am greșit", ci „sunt un ratat". Orice succes este minimizat rapid: „da, dar puteam mai mult". Nu există linie de sosire, chiar dacă ajungi acolo, o mutați mai departe.
Dacă primul tip enunțat mai sus poate fi un motor, al doilea este o frână deghizată în motor.
Perfecționismul se învață de obicei, are rădăcini în experiențe timpurii în care dragostea sau acceptarea părea condiționată de performanță:
Copilul învață: „Dacă sunt perfect, sunt în siguranță. Dacă greșesc, pierd afecțiunea, aprobarea, locul meu."
Ca adult, acest tipar continuă să funcționeze în fundal, chiar și atunci când contextul s-a schimbat complet.
Perfecționismul nu arată mereu cum ne imaginăm și nu reflectă în biroul impecabil sau lista de sarcini bifate până la ultimul punct. Uneori arată exact invers:
Procrastinare. Nu amânăm pentru că suntem leneși, ci pentru că nu suntem pregătiți să riscăm să greșim. „Dacă nu încerc, nu pot eșua." Un proiect neterminat nu poate fi judecat.
Dificultăți în a delega. „Dacă vreau să fie bine făcut, trebuie să fac eu." Ceea ce duce la supraîncărcare și la relații în care ceilalți se simt neîncrezuți.
Burnout. Standardele interne nu se opresc niciodată, munca nu se termină niciodată cu adevărat, iar odihna provoacă vinovăție.
Autocritică excesivă. La finalul zilei, mintea nu inventariază ce a mers, ci ce nu a mers. Succesele sunt minimizate, greșelile sunt amplificate.
Dificultăți în relații. Uneori, standardele înalte față de sine se extind și față de ceilalți sau, dimpotrivă, cel care este perfecționist evită intimitatea de teama de a nu fi „descoperit" ca imperfect.
Cercetările asociază perfecționismul maladaptativ cu rate crescute de anxietate, depresie, sindrom accentuat al impostor, burnout și chiar probleme fizice legate de stres cronic.
Dar poate cel mai mare cost este mai puțin vizibil: bucuria prezentului sacrificată în favoarea unui viitor ideal care nu vine niciodată. Persoana respectivă trăiește în decalaj, fiind mereu cu ochii pe ce lipsește, nu pe ce există.
Un bun început poate fi să te uiți la relația ta cu greșeala și cu valoarea ta proprie.
Iată cum poți începe:
Schimbarea tiparelor de perfecționism adânc înrădăcinate este un proces care se face cel mai bine cu sprijin. Psihoterapia poate ajuta să înțelegi de unde vin aceste standarde, ce nevoie reală acoperă și cum să construiești o relație mai blândă cu tine însuți.
Dacă te regăsești în cele de mai sus și vrei să explorezi mai departe, mă poți contacta pentru o primă ședință.